In decursul timpului acest mare oras al Rusiei a primit mai multe denumiri, dintre care doua ar fii mai insemnate, cum ar fii cea pe care datorita multitudinii de canale care il strabat a mai fost numit si “Venetia Nordului”.

Cea dea doua denumire de “Oras al Palatelor” a fost data dupa numeroasele palate care se afla in acest mare oras al Rusiei, Palatul de Iarna cu Muzeul Ermitraj - simbol al Petersburgului, Palatul de Vara, Palatul Mensikov, dar si Palatul Stroganov cu Muzeul Figurilor de Ceara si Palatul Voronov.

Tot aici mai putem gasi si faimosul Teatru Marijnski cunoscut si sub numele de Teatrul de Opera si Balet Kirov, teatru care confera orasului titulatura de capitala mondiala a baletului, cat si un alt obiectiv turistic care este reprezentat de Fortareata Sfintii Petru si Pavel, fosta inchisoare pentru detinutii politici, situate in centrul orasului, cu vedere de ansamblu asupra raului Neva.

Sankt Petersburg reprezinta unul din orasele care merita luat in calcul pentru petrecerea unui concediu de neuitat atat pentru zilele prelungite pe care le poti aveea in cursul verii cat si pentru obiectivele sale turistice aflate intr-un numar impresionant.

Calogero Lo Giudice, directorul tehnic al Carnavalului organizat de primăria oraşului Veneţia, a declarat că, deşi acest eveniment are tradiţia sa, din 2008 a fost lansat un nou proiect cultural: în fiecare an va fi dedicat un spaţiu special unei anume ţări, considerată oaspete de onoare. Ideea care a stat la baza acestui proiect ce va continua şi în următorii ani este de a accentua politica de deschidere internaţională pe care doreşte să o promoveze primăria Veneţiei.

Prima ţară care va inaugura acest nou proiect este România. Motivarea alegerii ţării noastre este „deschiderea spre ţările Europei de Est, pentru a ne arăta dorinţa de a le cunoaşte mai bine, colaborarea fructuoasă din ultimii ani cu Institutul român de cultură şi cercetare umanistică din Veneţia, dar şi un răspuns la campania de dezinformare mediatică, ce a avut loc în Italia în ultimul timp, când au fost accentuate episoadele de cronică neagră legate de români” a declarat Calogero Lo Giudice.

Participarea românească este asigurată de Dan Puric, compania teatrului Masca din Bucureşti, orchestra Filarmonică din Bucureşti, ansamblul de dansuri Căluşarii, alti cântăreţi şi grupuri de muzică uşoară românească, de la jazz până la muzica alternativă. Vor avea loc peste 40 de spectacole, la care vor participa peste 150 de artişti, majoritatea români. Locurile de desfăşurare sunt Piaţa San Marco, Teatrul Goldoni, Teatrul Junghans della Giudecca, Pavilionul Italiei la Bienala.

Luni va avea loc concertul de muzică clasică susţinut de Filarmonica din Bucureşti, în Piaţa San Marco, iar punctul culminant al Carnavalului va fi în seara de marţi, când la ora 23 va începe Parada Carnavalului de la Veneţia, unde protagonişti vor fi Căluşarii români.

Regia îi aparţine lui Nader Talebzadeh care a declarat că filmul va fi mai bun decât “Patimile lui Hristos”, filmul lui Mel Gibson care a avut succes şi în lumea arabă, poate tocmai pentru că îi “atingea” pe evrei. Patronul de onoare al filmului este chiar preşedintele Iranului, Mahmud Ahmadinejad. Pentru acest film sunt alocate 50 de milioane de dolari, cea mai mare sumă de până acum în lumea filmului iranian.

Conform Coranului, Iisus este ultimul dintre profeţi, înainte de apariţia lui Mahomed, cel mai mare profet al cuvântului lui Dumnezeu. Mahomed îl pomeneşte desori pe Iisus (în 14 capitole, fiind, alături de Moise şi Avraam, unul dintre cele mai consemnate personaje din Coran), pe un ton polemic îndreptat nu împotriva lui Iisus, ci a creştinilor pe care Mahomed îi consideră vinovaţi de a-i fi transformat/falsificat imaginea din profet în fiu al lui Dumnezeu.

Iisus este numit în Coran „fiul Mariei“, despre care se spune că era fecioara, dar despre Iosif, logodnicul Mariei nu se pomeneşte deloc. Calitatea sa de “împărat” nu există, la fel nici originea sa divină, singurul eveniment complet din viaţa lui Iisus este doar vestirea de către îngerul Gavriil a naşterii sale. În rest, nimic despre acţiunile lui Iisus, iar despre moartea sa, nimic ieşit în comun. Iar în sura 19, 35 se spune foarte clar „Nu se cuvine ca Dumnezeu să-şi atribuie un fiu!“

Dar cum de i-a venit ideea preşedintelui pentru acest decret? El a ajuns la concluzia că tadjicii cheltuiesc aproximativ 750 de milioane de lire sterline pe an pe nunţi, aşa că prin acest decret se interzic „excesele nupţiale” şi se instituie echipe de angajaţi guvernamentali care au dreptul să verifice orice nuntă şi să distribuie amenzi care pot ajunge până la 1.500 de lire sterline. O altă prevedere este ca numărul maxim de invitaţi la nuntă să nu depăşească 150 de persoane, cel al maşinilor utilizate pentru alaiul nuntaşilor să fie cel mult patru. La masă vor fi servite doar două feluri de mâncare caldă, iar petrecerea va dura maxim trei ore. Înmormântările n-au scăpat nici ele reglementărilor prin lege: nu vor mai fi decât până la 80 de invitaţi, iar la petrecerile de circumcizie, doar 60.

Cum era până acum la nunţile tadjicilor? Pentru fiecare astfel de eveniment se organizau ceremonii separate pentru viitorii miri, ceremonii de peţire, de nuntă propriu-zisă, precum şi sărbători timp de 7 până la 40 de zile după nuntă (la care de obicei participa tot satul). Pentru a face faţă cheltuielilor extrem de mari, majoritatea tadjicilor se îndatorau până peste cap (câştigul mediu este cam 10 lire sterline pe lună). Sau plecau în Rusia muncind diverse slujbe necalificate (circa 600000 de tadjici, adică o cincime din populaţia adultă a Tadjikistanului fac acest lucru anual).

Tradiţia dnunţilor extravagante se mai întâlneşte şi în Afganistan: sunt între 600 şi 2000 de invitaţi şi se lasă cu peste 10.000 de lire sterline cheltuite. Şi în India e cam la fel: cea mai umilă nuntă are sute de invitaţi şi zile întregi de ceremonii şi ospeţe.

Într-un interviu acordat postului CNN, el se adresează tatălui său, cerându-i să-şi schimbe metodele de luptă. “Încerc să îi spun tatălui meu: «Încearcă să găseşti o altă modalitate de a ajuta şi găseşte-ţi un obiectiv. Folosirea acestor bombe, a acestor arme nu este bună pentru nimeni»” a declarat fiul lui Bin Laden, susţinând că nu este doar o rugăminte de a sa, ci şi a altor musulmani.

Chiar dacă nu este de acord cu metodele şi mijloacele de luptă ale organizaţiei conduse de tatăl său, nu-l consideră terorist pe Osama şi nici nu-l vede prea curând prins de forţele antiteroriste, deoarece localnicii îl sprijină trup şi suflet: “Nu ascund faptul că sunt fiul lui Osama. Nu îmi ascund numele (…) Sunt mândru de numele meu, dar (…)oamenii se sperie şi fug. Nu cred că tatăl meu este terorist, iar istoria va dovedi că nu este (…) iar oamenii de acolo sunt altfel, nu le pasă de guvern” a explicat el.

Omar a părăsit al-Qaida pentru că nu vrea ca numele său să fie asociat cu uciderea civililor: “Personal nu cred că atentatele de la 11 septembrie au fost drepte, dar s-au întâmplat. Nu cred că războiul din Vietnam a fost drept. Nu cred că ceea ce se întâmplă în Irak este drept”, a precizat el, considerând că acum este greu să mai fie oprite astfel de acţiuni: “nu are puterea de a opri mişcarea în acest moment”.

Lucrarea pe care a trimis-o reginei este cea de-a 375-a lucrare a artistului: o cheie din aur (în valoare de aproximativ 5.000 de euro) pe care a reprodus opere importante ale sculptorului roman: Masa Tăcerii, Coloana Infinitului şi Poarta Sărutului. Cheia este ornată cu briliante, safire şi rubine şi, pentru a o dărui reginei, Ovidiu Pârâianu s-a deplasat personal la Londra, pe cheltuiala sa. Despre scrisoarea primită Ovidiu Pârâianu a declarat: „Am primit o scrisoare în care îmi mulţumea pentru cadoul pe care i l-am dat. Am fost foarte surprins, nu mă aşteptam, dar sunt foarte fericit că această cheie a ajuns pe mâna reginei, mai ales că a celebrat cei 60 de ani de căsătorie cu soţul său, prinţul Philip”.

Artistul a realizat toate lucrările de până acum în aur şi toate reproduc sau sunt inspirate din lucrările lui Constantin Brâncuşi. Dintre ele a mai trimis şi altor personalităţi, cum ar fi guvernatori din SUA şi chiar preşedintele George Bush, dar este prima dată când primeşte o astfel de scrisoare de mulţumire.

Iniţial, Carnavalul de la Veneţia reprezenta o sărbătoare ce marca trecerea de la iarnă la primavară, ocazie cu care fiecare locuitor al Veneţiei, indiferent de statutul său social, purta o masca care îl facea egal cu absolut orice alt participant. Este un eveniment vechi de aproape 1000 de ani, prima atestare a acestei festivităţi datează din anul 1268 şi este reprezentată de o lege care interzice participanţilor să practice jocul “ouălelor”. Nu se ştie nici până în ziua de azi despre ce fel de joc era vorba, dar mai toate referirile la acest eveniment, cunoscute din istorie, sunt legate de tot felul de interdicţii, ceea ce spune multe despre libertinajul şi exotismul sexual al acelei epoci (de exemplu, în februarie 1458 a fost dat un decret care interzicea bărbaţilor să se costumeze în femei în timpul sărbătorii. Astfel de decrete, care condamnau sau măcar încercau să înfrâneze comportamentul imoral al participanţilor, au fost promulgate în toata perioada medievală). Treptat, acest Carnaval a devenit o manifestare culturală de înaltă clasă.

În acest an, pentru prima oară a fost invitată şi România să participe la manifestările culturale ale Carnavalului de la Veneţia. Ţara noastră va fi reprezentată de actorul Dan Puric, o formaţie de căluşari din judeţul Olt, muzicanţii rromi de la Shukar Collective, trupa Teatrului Masca, Orchestra de cameră Philarmonia, formaţiile Nightlosers, Marius Mihalache Band, Amadeus şi Nicolas Simion Band.

S-a născut la Chicago, dar nu se ştiu date clare decât despre mama sa, Regina Fischer, o profesoară evreică de nationalitate germană. Ea l-a declarat ca tată al lui Bobby pe primul ei soţ, biofizicianul Hans Gerhardt Fischer, dar, în 2002, un biograf a descoperit că acesta nu intrase niciodată în SUA şi că adevăratul tată ar fi Paul Nemenyi, un evreu-maghiar. Pe când Bobby avea şase ani se mută la New York, împreună cu mama sa şi cu sora sa care îi dăruieşte de ziua lui prima cutie de şah. Peste un an se înscrie la Brooklin Chess Club, de unde începe cariera sa de şahist (la 16 ani părăseşte definitiv şcoala pentru a se dedica în întregime şahului). După multe titluri la juniori, la 18 ani joacă prima dată pentru titlul mondial, dar, după senzaţionale victorii în calificări, nu ajunge în finală.

La vârsta de 19 ani îşi anunţă retragerea din competiţiile şahiste, “din motive personale”: aderase la “Biserica Domnului din toata lumea”, o organizaţie care prevedea în scurt timp sfârşitul lumii. Totuşi, după un an reintră în competiţiile şahiste, dar nu în cele foarte importante, mulţumindu-se cu demonstraţii şi competiţii nesemnificative. În anul 1965 participă la turneul în memoria lui Raul Capablanca din Cuba, o participare la distanţă, prin telegraf, întrucât cetăţenii americani nu aveau voie să meargă în ţara condusă de Fidel Castro.

În anul 1972 joacă la camionatul mondial cu Boris Spasski. Premergător întâlnirii celor doi, meciul părea a fi anulat din cauza neînţelegerilor asupra locului de desfăşurare şi sumelor premiilor: Fisher voia în Yugoslavia, Spasski, în Islanda; Fisher cerea mărirea premiului. Un mogul englez a donat 125.000 de dolari, sumă ce a dublatpremiul (cel mai mare din istoria jocului de şah), ceea ce-l determină pe Fisher să accepte Islanda. A pierdut primele două partide: în prima jucând extrem de riscant, iar în a două nu s-a mai prezentat, ca semn de protest faţă de condiţiile de joc. Spasski nu voia să câştige prin neprezentare, aşa că a cceptat condiţiile puse de Fisher: confruntările să aiba loc fără public şi, mai ales, fără camere de luat vederi şi fotografi. Fisher a câştigat campionatul (a castigat sapte partide, a remizat unsprezece şi a pierdut doar una). Era primul şahist american ajuns campion mondial, devenind, pe fondul Războiului Rece, un erou prin victoria asupra unui rus. Din premiul primit a donat 61.000 de dolari bisericii din care facea parte, dar, spre sfârşitul anului a părăsit-o, dupa ce s-a aflat de scandalul sexual al căror protagonisti au fost conducătorii “Worldwide God’s Church”. A refuzat toate ofertele de a apărea în reclame, iritat de toată publicitatea din jurul numelui său. Pe 3 aprilie 1975, a pierdut titlul mondial în faţa lui Anatoli Karpov, deoarece a refuzat să participe din cauza faptului că nu i se respectau condiţiile, unele chiar bizare (persoanele care intră în camera de joc să aibă capul acoperit, întâlnirea să se desfăşoare până când unul dintre jucători obţine zece victorii, iar în caz de egalitate la nouă, el să rămână campion mondial, iar premiul să se împartă la doi).

Până în 1992, aproape 20 de ani, nu a mai participat la campionate de şah. Îi cere revanşa lui Boris Spasski, în meciul s-a jucat la Belgrad, deşi a fost avertizat că Iugoslavia era supusă la acea vreme unui embargo. Bobby Fischer a scuipat, în faţa camerelor de luat vederi, pe ordinul SUA de interzicere a meciului. Nerespectarea interdicţiei va determina urmărirea sa de către autorităţile americane. A castigat din nou, 10-5, cu 15 remize, dar în SUA il astepta un mandat de arestare

Deşi mama sa era evreică, a considerat atentatele de la World Trade Center ca pe “o veste minunată” şi a făcut comentarii antisemite extrem de violente, ceea ce nu făcea decât să-i înrăutăţească relaţiile cu autorităţile americane. În 1984 a solicitat editorilor “Enciclopediei Iudaice” să-i scoată numele din respectiva lucrare, susţinând că nu a fost niciodată evreu, ceea ce aceştia au şi făcut. A negat mereu existenta Holocaustului, ameninţând că “voi demasca evreii ca pe nişte criminali ce sunt (…) Statele Unite sunt o farsă controlată de aceşti jidani circumcişi”.

În 2004 a fost arestat pe aeroportul Narita din Tokyo, în timp ce se îmbarca pentru Manilla, deoarece folosea un paşaport american anulat. Urma să plătească pentru încălcarea embargoului din 1992. Japonezii nu l-au extradat, dar a stat un an în puşcărie. A cerut mai apoi azil politic în Germania şi Islanda. A obţinut cetăţenia islandeză în 2005 , unde a trăit până în ultima clipă.

Procurorul general din Africa de Sud anunţase încă de vineri că îl va inculpa pe Jackie Selebi pentru corupţie şi obstrucţionarea justiţiei, deoarece se află în relaţie “de corupţie generalizată” cu un traficant de droguri. Este vorba despre Glen Agliotti, un traficant de droguri acuzat de a fi implicat în uciderea unui magnat minier. Jackie Selebi ar fi primit de la Agliotti, susţine procurorul, 1,2 milioane de euro pentru a-i furniza traficantului informaţii privind anchetele care îl vizau

Preşedintele Africii de Sud, Thabo Mbeki, a anunţat sâmbătă că Jackie Selebi a fost suspendat de la conducerea poliţiei naţionale, dar a refuzat să se pronunţe asupra vinovăţiei lui Selebi, aşteptând ca justiţia să îşi urmeze cursul.

Ronald K Noble, secretarul general al Interpolului, a laudat profesionalismul fostului preşedinte agenţiei, declarând că acesta “s-a ghidat şi a acţionat în aşa fel încât să sporească securitatea globală şi cooperarea poliţiei pe plan mondial”. De asemenea, el consideră că acuzaţiile la adresa lui Selebi nu au nimic de-a face cu activitatea organizaţiei.

Fostul general, aflat încă în comă în Centrul Medical Sheba din spitalul Tel-Hashomer, este alimentat prin sondă şi are o activitate cerebrală foarte limitată, dar reacţionează uneori la vocile celor din jur. Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui, Raanan Gissin, consideră că revenirea în politică a lui Ariel Sharon nu va mai fi posibilă, chiar dacă va ieşi din starea de comă: “Păstrez speranţa recuperării sale, dar cred că el nu ar dori să revina în politică dacă se va întâmpla acest lucru”.

Ariel Sharon este cel care a luat decizia de a retrage armata şi coloniştii israelieni din Fâşia Gaza, în anul 2005. Tot el a înfiinţat partidul de centru Kadima, care, după internarea în spital a lui Sharon, a fost condus de Ehud Olmert. Acesta nu a reuşit să atingă cota de popularitate a lui Sharon, ba chiar se află la cea mai scazută cotă de popularitate înregistrată vreodată de un prim-ministru în Israel. “Pentru israelieni, lipseşte un lider care nu acţioneaza numai din necesitate politică. Sharon făcea lucruri având sentimentul îndeplinirii unei misiuni, îşi asuma responsabilitatea şi acţiona. Ariel Sharon nu a fost întotdeauna popular, dar în momentul izbucnirii unei crize, toata lumea ştia că poate conta pe el” a mai spus Raanan Gissin.

Astfel, în anul 1977, James Callaghan, prim-ministru în acea perioadă, pentru a nu primi un vot de neîncredere din partea Camerei Comunelor, a fost obligat să ajungă la o înţelegere cu liberalii (denumită în documentele respective “Lib-Lab deal”).

Tot un fost primi-ministru, Richard Crossman, a vrut în acea perioadă să-şi publice jurnalele. Decizia sa a stârnit mare nelinişte la Palatul Buchingam, regina temându-se că informaţiile jurnalului ar putea pune monarhia într-o situaţie jenantă. În pasajele respective erau comentarii de-ale reginei făcute în faţa lui Crossman despre diverse persoane publicie sau politice, cum ar fi Arhiepiscopul Makarios, cleric ortodox care a devenit preşedintele Ciprului, despre care spunea că “nu-l plăcea deloc” sau contelui de Harewood, vărul ei primar şi al 18-lea în ordinea succesiunii la tron, care decisese să divorţeze din cauza unei femei. Pentru a-l determina pe Crossman să nu publice jurnalele, regina a intervenit prin secretarul ei particular.

În documente sunt surprinse şi aspecte din activitatea “Doamnei de Fier” Margaret Thatcher, prim ministru pe atunci: la prima sa vizită în Sua, ea a rămas blocată, împreună cu soţul ei, Denis, într-una din toaletele luxosului hotel Warwick din Houston, Texas.

Documentele desecretizate dezvăluie detalii despre “incursiunea accidentală” în Irlanda a opt soldaţi din “Special Air Service Regiment “(SAS). Aceştia aveau misiunea de a patrula la graniţa dintre Irlanda de Nord şi Irlanda, dar, dintr-o “eroare”, au înaintat , înarmaţi până în dinţi, 300 de metri în interiorul Irlandei.

Egiptenii consideră începutul anului atunci când cresc apele Nilului (în preajma solstiţiului de vară), zi în care îşi oferă unul altuia miere şi curmale, însoţite de urarea „Dulce şi binefăcător este numai dreptul adevăr“.

Una dintre tradiţiile italienilor este aceea de a arunca, la miezul nopţii, vechituri de prin case. În Panama, unul dintre obiceiuri este ca, în prima zi a anului, de la ferestre să se toarne apă sau pungi cu făină peste trecători. Tot stropiri cu apă, simbolizând rodnicie, sunt întâlnite şi în Birmania, cu diferenţa că acolo anul începe în luna aprilie

Spaniolii obişnuiesc să înghită 12 boabe de struguri, chiar la miezul nopţii: câte o boabă pentru fiecare bătaie a ceasului. Scoţienii, cunoscuţi drept foarte zgârciţi, devin generoşi de Anul Nou făcându-şi multe cadouri. Gazda Revelionului primeşte şi un simbol vechi al scoţienilor pentru anul ce vine: o bucată de cărbune şi un hering, simbolizând căldura şi hrana.

În Grecia, Anul Nou coincide cu Festivalul Sfântului Vasile, unul dintre întemeietorii bisericii orodoxe greceşti. În acea zi, grecii mănâncă o prăjitură denumită Vassilopitta, în care este introdusă o monedă de argint sau de aur. Cel care o nimereşte, va avea noroc tot anul.

Această nouă măsură va fi aplicată totuşi treptat, poliţia neamendând din prima zi a anului pe posibilii fumători ilegali. Chiar şi aşa, proprietarii acelor locaţii unde nu va mai fi voie să se fumeze sunt nemulţumiţi şi îngrijoraţi, deoarece sunt convinşi că numărul clienţilor va scădea dramatic. În Franţa sunt circa 15 milioane de fumători francezi.

Ţările în care a fost interzis drastic fumatul în cea mai mare parte a spaţiilor publice sunt Irlanda (a fost chiar prima, în 2004), Italia, Norvegia, Suedia, Marea Britanie, Danemarca şi Portugalia. În România, Belgia, Cipru, Lituania, Spania, Slovenia şi Olanda legislaţia este asemănătoare, dar mai permisivă (până acum…).

S-a născut în 1953, în provincia Sindh şi este fiica fostului premier Zulfikar Ali Bhutto, care a fost executat de un regim militar. Doi dintre fraţii ei au fost şi ei asasinaţi. Mama sa era iraniană de origine kurdă. A fost educată în SUA şi Marea Britanie - la Harvard a studiat politici de guvernare, iar la Oxford, filosofia, ştiinţele politice şi economia. S-a căsătorit, în 1987 cu Asif Ali Zardari, cu care a avut trei copii.

A fost prim ministru al Pakistanului de două ori: între 1988-1990 şi 1993-1996. Demiterea ei a fost de fiecare dată cauzată de acuzaţii de corupţie în care era implicat soţul ei.

Şi-a impus un exil în Dubai, de unde nu a încetat să critice regimurile militare din Pakistan, în special al lui Pervez Musharraf. S-a reîntors în şara sa după ce partidul său s-a înscris în alegerile legislative. Se bucura de un considerabil capital de popularitate printre pakistanezi, având mari şanse să redevină premier.

Atacantul sinucigaş a deschis focul asupra vehiculului lui Benazir Bhutto, ca mai apoi să detoneze explozibilul ce-l avea asupra sa. Au mai murit cel puţin 14 persoane şi rănite alte 40. Bhutto tocmai părăsea mitingul în momentul în care s-a produs atacul şi a fost transportată la spital în stare de inconştienţă. A fost supusă unei intervenţii chirurgicale, dar a decedat la scurt timp.

Ministrul rus de Externe, Aleksandr Losiukov, a declarat că asasinarea lui Bhutto ar putea declanşa un val de terorism în Pakistan: “Un act terorist este un semn rău. Transmitem condoleanţe. În mod sigur acest eveniment va declanşa un val de terorism”.

După un exil voluntar ce a durat 8 ani, Benazir Bhutto se reîntorsese în Pakistan în luna octombrie a acestui an, tocmai pentru a candida la scrutinul din ianuarie 2008. Chiar la întoarcerea ei în ţară, în 18 octombrie, a fost atacată tot într-un atentat sinucigaş. Au murit atunci 139 de oameni, dar doamna Bhutto a supravieţuit, aflându-se într-un camion blindat.

Încă de la întoarcerea în Pakistan, Benazir Bhutto a fost arestată la domiciul, până la începutul lunii noiembrie, pe motiv că astfel ar fi evitate atacurile asupra sa. De fapt, ea era creditată cu cele mai mari şanse de a-l îndepărta de la conducere pe actualul preşedinte Pervez Musharraf.

Raul Castro este preşedintele interimar al Cubei din 27 iulie 2006, dată la care Fidel Castro a fost operat din cauza unei hemoragii intestinale. După acea intervenţie medicală, Fidel nu a mai fost văzut în public. A apărut totuşi în câteva poze şi înregistrări video care nu au oprit zvonurile că, de fapt, ar fi murit. Tot fratele său a mai declarat că nu se ştie dacă Fidel Castro va mai reveni vreodata pe scena politică din Cuba.

Cu toate acestea, numele lui Fidel Castro apare pe listele pentru alegerile legislative ce vor avea loc în Cuba, în 20 ianuarie 2008. Noul Parlament ce va fi ales urmează să aleaga pe membrii Consiliului Statului şi pe preşedintele acestuia(care este şi preşedintele ţării).

Fidel Castro, respectiv Fidel Alejandro Castro Ruz, după cum este înscris în acte, s-a născut în provincia Biran din Cuba, la 13 august 1926. El a fost unul dintre revoluţionarii cubanezi care l-au dat jos pe generalul Fulgencio Batista, transformând Cuba în primul stat comunist din emisfera de vest. Este prim-secretar al Partidului Comunist Cubanez (PCC) de la formarea sa în 1965.

Comisarul Marcos Gomes de Moura este convins că furtul a fost realizat la comandă, de hoţi profesionişti, care, pentru a intra în clădire, au profitat de schimbarea echipelor de paznici. “Furtul a fost pus la cale de profesionişti, este posibil ca tablourile să se afle deja în mâinile unui colecţionar”, a declarat Marcos Gomes de Moura. Urmează ca poliţia să-i interogheze pe toţi cei 30 de angajaţi ai muzeului, în special paznicii. La jaf au participat trei persoane, o a patra rămânând în exterior pentru supravegherea zonei.

Imaginile surprinse de camerele de luat vederi arată că hoţii au intrat în muzeu pe poarta principală, la ora 5.09 dimineaţa, poartă pe care au deschis-o cu ajutorul unui cric hidraulic şi al unui cleşte – obiectele au fost găsite de poliţie la faţa locului. Totul nu a durat decât 3 minute, hoţii ieşind din muzeu pe unde au intrat, la ora 5.12. Acţiunea s-a petrecut la etajul doi al muzeului, în timp ce trei paznici se aflau la subsol, urmând să se efectueze schimbul de tură.

Promotorii proiectului sunt consorţiul internaţional ILD (International Leisure Development) şi alte 12 companii din Spania, Marea Britanie, Australia, Franţa şi SUA. Ei au semnat deja un acord cu guvernul regional din Aragon. Cu toţii estimează că până în anul 2015 vor veni în noul oraş al cazinourilor circa 25 de milioane de turişti. Proiectul costă peste 17 miliarde de dolari (parcul de distracţii Euro Disney a costat 6 miliarde de euro, pe o suprafaţă la fel de mare ca Gran Scala. Abia după 10 ani au ajuns la 14 milioane de vizitatori).

În anul 2008 va începe construirea a 32 de cazinouri, 70 de hoteluri, 232 restaurante, peste 500 de puncte comerciale, un hipodrom, un teren de golf şi muzee. Toate acestea înseamnă o suprafaţă construibilă de peste 2000 de hectare. Temele pe baza cărora sunt gândite arhitectura şi ambientul oraşului sunt Egiptul faraonilor, antica Babilonie, în Grecia clasică, Imperiul Roman, Evul Mediu, Asia secolului 18 şi SF-ul contemporan. Inaugarearea oraşului jocurilor de noroc este stabilită a se petrece în anul 2010.

Proiectul „Gran Scala” a convins guvernul aragonez nu doar prin beneficiile aduse zonei (65.000 de noi locuri de muncă şi venituri anuale din taxe şi diferite alte drepturi în valoare de 677 milioane de euro) cât şi prin dorinţa iniţiatorilor ca acest oraş să devină şi un centru cultural european. “Ne aflăm într-o regiune care are în jur de 300 de kilometri pătraţi, poate fi parcursă în două ore, este responsabilă pentru 80% din PIB-ul spaniol şi locuită de 22 milioane de oameni. La toate astea adăugăm alte câteva milioane de turişti. Spania este a doua destinaţie turistică din lume. De asta, noi oferim în acelaşi loc jocuri pentru adulţi şi copii, dar şi activităţi culturale”, a declarat Sebastien Tranchant, unul dintre cei trei directori generali ai consorţiului ILDG.

Recent a fost audiat de către procurorii americani care, în cele 14 ore de audiere, au aflat detalii interesante. Şoferul a declarat că este mândru că s-a aflat în slujba lui Bin Laden, simţind “entuziasm incontrolabil” în perioada cât a pentru Teroristul Nr. 1 al lumii. Se pare că Hamdan i-ar fi facut lui Bin Laden un “juramânt de credinţă” (”bayat”), deoarece era, şi este şi acum, fascinat de personalitatea teroristului.

O altă declaraţie a acestuia a fost că el însuşi i-ar fi transportat pe Bin Laden şi pe fiul său, Othman, când cei doi au trebuit să părăsească locuinţa de lângă Kandahar-Afganistan, cu puţin timp înaintea atacurilor la World Trade Center. După septembrie 2001, l-ar fi ajutat pe acesta să scape de urmărirea administraţiei Bush: l-a însoţit pe Bin Laden timp de mai multe săptămâni, pentru a evita represaliile americanilor.

Despre atentatele din 2001, Salim Ahmed Hamdan a spus că Bin Laden credea că vor muri cel mult 1.500 de persoane, dar că a fost enorm de bucuros când a aflat numărul mult mai mare de victime.

Datele obţinute de cei care l-au audiat pe Salim Ahmed Hamdan sunt esenţiale pentru judecătorul militar care trebuie să constate dacă acesta poate fi judecat pentru crime de război (a fost înfiinţat un tribunal militar special pentru judecarea suspecţilor de terorism încarceraţi la Guantanamo). Acum şase luni, judecătorul militar Keith Allred a respins acuzaţiile aduse iniţial impotriva şoferului lui Bin Laden.

A fost aprobată acum propunerea făcută încă de la începutul acestui an de către Margot Wallstrom, comisar european pe probleme de comunicare, de a fi înfiinţarea de fundaţii politice, instituţii care vor avea misiunea de a educa populaţia în privinţa instituţiilor europene. Acestea vor fi afiliate unui partid şi vor primi, începând de anul următor, şapte milioane de euro din fondurile europene. Margot Wallstrom a salutat decizia, declarând că „Europa are nevoie de dezbateri serioase şi controverse politice pentru a implica cetăţenii”.

O altă măsură este ca grupărie politice reprezentate la nivelul PE să poată utiliza fonduri publice pentru finanţarea campaniilor electorale.

Prezenţa la vot este foarte importantă în perspectiv intrării în vigoare în 2009 a noului Tratat, potrivit căruia puterea parlamentarilor de a participa la procesul legislativ împreună cu statele membre s-a dublat. De exemplu, viitorul Preşedinte al Comisiei va proveni din partidul politic cel mai bine reprezentat, prevedere care trebuie cunoscută de alegători.

Margot Wallstrom a mai făcut o propunere inedită tot în scopul de a trezi interesul electoratului: în anul alegerilor, una dintre funcţiile-cheie, cea de ministru de Externe, preşedinte al UE sau preşedinte al Comisiei Europene, să fie deţinută de o femeie.

În suburbiile pariziene violenţele au izbucnit din nou, aproape la fel ca în urmă cu doi ani, doar locul diferă: suburbia Villiers-le-Bel, din nordul Parisului, cuprinzând şi oraşul Toulouse. Şi, tot ca în urmă cu doi ani, conflictul dintre tineri şi poliţişti au pornit de la moartea a doi adolescenţi, fii de imigranţi africani, în urma unui accident în care scuterul lor a intrat în coliziune cu o maşină a poliţiei. Mulţi dintre participanţii la confruntările cu poliţia sunt tineri săraci, care trăiesc în suburbiile populate de imigranţi. Acolo rata şomajului ajunge până la 40%, iar ei se consideră discriminaţi de poliţie şi marginalizaţi de societate.

În urma confruntărilor au fost incendiate zeci de maşini, magazinele din zonă au fost vandalizate, iar peste 60 de poliţişti au fost spitalizaţi. Pe zi ce trece, găştile din surburbii se organizează tot mai bine: unii se conectează pe frecvenţa radio poliţiei, alţii îi avertizează pe protestatari unde se află poliţiştii. Au chiar şi cameramani care filmează acţiunile rebelilor. A fost dat foc chiar şi sediului unei instituţii carecolectează taxe şi impozite, pentru “a fi arse amenzile”. Rudele adolescenţilor aruncă din balcoane cu pietre în poliţiştii veniţi să restabilească ordinea.

În 2005, Nicolas Sarkozy, pe atunci ministru de interne, a dat ordin să fie reprimate dur violenţele. Acum, el se află într-o vizită în China, de unde a transmis că vrea linişte de ambele părţi: „vreau ca toată lumea să se calmeze şi să lăsăm justiţia să se pronunţe cine poartă responsabilitatea”. A solicitat şi sprijinul populaţiei din zonele unde au loc violenţele, pentru „izolarea delincvenţilor”. Actualei ministre de Interne, Michele Alliot-Marie, i-a trimis mai multe recomandări, în urma cărora au fost sporite efectivele poliţiei, dar a fost declanşată şi o anchetă internă a poliţiei care va stabili dacă agenţii care au omorât pe cei doi tineri de pe mototcicletă se fac vinovaţi de omor prin imprudenţă şi de neacordare a ajutorului unor persoane aflate în pericol.

Un referendum pe aceeaşi temă a mai avut loc în Australia în anul 1999, dar au câştigat monarhiştii. Premierul de la acea vreme, liberalul John Howard, era un susţinător al Monarhiei britani, aşa că a impus ca pe buletinul de vot cetăţenii să poată opta numai între a menţine monarhul britanic ca şef al statului şi a avea un preşedinte ales de Parlamentul federal de la Canberra. Sondajele arătau că australienii voiau ca ţara lor să devină republică, dar condiţia alegerii preşedintelui de către parlament, nu direct de cetăţeni, i-a determinat pe mulţi să o prefere tot pe regină, decât să aibă un preşedinte ales indirect. Regina Elisabeta a II-a, într-o vizită în Australia în anul 2000 părea resemnată faţă de atitudinea pro-republicană a supuşilor ei australieni. „Viitorul monarhiei în Australia este o chestiune a voastră, poporul australian, şi numai voi veţi decide, prin mijloace democratice şi constituţionale. Nu poate fi altfel” a declarat pe atunci regina.

Acum, Kevin Rudd a promis că vor fi distincte opţiunile pentru un preşedinte ales prin vot direct de către cetăţeni ori un preşedinte ales de către Parlament. Sondajele actuale arată că în favoarea instituirii republicii în Australia sunt 45% dintre cetăţeni, iar pentru menţinerea monarhiei sunt 36%. Opţinunile pro-republică au crescut mai ales după ce la conducerea Partidului Liberal a ajuns Malcolm Turnbull, un republican mai convins chiar decât laburistul Kevin Rudd. Turnbull a fost cel care, deşi coleg de partid cu John Howard, s-a zbătut ca referendumul din 1999 să aibă loc.

În Arabia Saudită, unde se află cele două locuri sfinte ale Islamului, Mecca şi Medina, mentalităţile şi credinţele religioase au o puternică influenţă. Femeilor saudite le sunt impuse multe restricţii, a căror origine se află în “wahhabism”, o interpretare mai rigidă a Coranului. O altă îngrădire social este aceea că o saudită, indiferent de vârstă, nu poate obţine paşaportul decât în prezenţa unui “mahram” (paznic sau tutore) care este soţul ei, sau, dacă este necăsătorită sau văduvă, “mahram”-ul este un membru apropiat din familie.

Restaurantele sunt împărţite obligatoriu în două compartimente: unul pentru familii şi altul pentru bărbaţi. Dacă o femeie mănâncă singură într-un restaurant, este aspru pedepsită. Femeile nu au voie să conducă maşina, interdicţie care a dus, în mod paradoxal, la o contradicţie: ele petrec mult timp în compania unui străin, respectiv a şoferului care conduce maşina familiei.

Comportamentul femeilor din din Arabia Saudită şi respectarea acestor reguli sunt supravegheate de Comisia pentru Apărarea Virtuţii şi Prevenirea Viciului. Această comisie este un fel de poliţie religioasă alcătuită din mii de bărbaţi (”moutawas”), a căror misiune este să vegheze asupra respectării ordinii morale a regatului. Ca nişte poliţişti în civil, ei pot interveni dacă văd un bărbat şi o femeie în aceeaşi maşină, cerându-le acestora actele de identitate pentru a verifica dacă sunt rude sau nu.

Tradiţiile pe de o parte, dar şi nevoia de adaptare la valorile modernităţii pe de altă parte, au făcut ca multe femei să joace totuşi un rol important în viaţa economică a Arabiei Saudite: cele care reuşesc să absolve studii superioare sunt foarte căutate pentru posturi de specialitate în diverse firme sau întreprinderi.

Autorităţile de la Bruxelles intenţionează să armonizeze datele de recensământ pe teritoriul Uniunii. Pentru aceasta, Comisia Europeană a propus spre dezbaterea şi aprobarea Parlamentului European (PE) o serie de întrebări care să completeze actualele statistici incomplete de la nivel comunitar.

Aceste întrebări sunt necesare pentru a obţine date de calitate mai bună în ce priveşte modul de trai al populaţiei, pentru a putea ameliora politicile în domeniu. Printre ele se numărără cele referitoare la cetăţenia, numărul membrilor familiei, apartenenţa etnică, dar şi cele despre cunoştinţele de utilizare a calculatorului, numărul de autoturisme deţinute, dotările din bucătărie şi bunurile de consum durabile din gospodărie.

Miercuri, eurodeputaţii din Comisia pentru Afaceri Sociale din PE au respins o parte dintre întrebări. Acestea sunt cele ce se referă la datele solicitate femeilor despre despre relaţiile de concubinaj (de exemplu, „data începerii uniunii consensuale în cazul femeilor care s-au aflat într-o asemenea uniune: prima uniune consensuală şi actuala uniune consensuală”).

Autorităţile europene au motivele lor. Un purtător de cuvânt al Eurostat, compania care furnizează UE statistici la nivel European, a declarat: „Uniunea consensuală este de fapt un alt termen pentru cuplu necăsătorit. Informaţiile privind uniunile consensuale pot fi necesare în ţările unde statisticile privind căsătoriile şi starea civilă nu furnizează suficiente informaţii cu privire la astfel de cupluri. Informaţiile privind uniunea consensuală, precum şi la data/durata căsătoriei sunt utile pentru statisticile referitoare la fertilitate şi contribuie la îmbunătăţirea datelor privind natalitatea. Această definiţie nu are absolut nicio legătură cu a pune întrebări despre comportamentul sexual al femeilor”.

Cei mai nemulţumiţi de întrebările de acest gen au fost europarlamentarii britanici. Unul dintre aceştia, Derek Clark, a declarat: „Sunt indignat că UE crede că are dreptul să întrebe femeile lucruri atât de intime şi o să sfidez pe oricine care va încerca să-mi aducă un argument că aceste răspunsuri ar ajuta la ceva. Când vor realiza politicienii că 1984 – cartea lui George Orwell – nu este un manual cu instrucţiuni?”

Acele deturnări de fonduri s-au petrecut în urmă cu mai mulţi ani, în vremea când Chirac era primar al Parisului. Cazul fostului preşedinte francez face parte din dosarul unor angajaţi ai primăriei din Paris, respectiv o serie de posturi ce ar fi fost plătite de cabinetul primarului Parisului înainte de 1995, în beneficiul unor apropiaţi ai RPR - partidul lui Jacques Chirac - devenit între timp formaţiunea UMP, ce se află acum la putere. Sunt 20 de persoane bănuite că au atribuit funcţii sau că au beneficiat de ele în anii ‘80-’90, perioada când Jacques Chirac şi succesorul acestuia, Jean Tiberi, au fost primari ai Parisului.

Miercuri dimineaţa s-a desfăşurat audierea lui Chirac, de către judecătorul Xaviere Simeoni. Durata audierii a fost de trei ore şi se pare că s-a derulat, cum declara ulterior judecătorul, “în cea mai bună atmosferă”. Acesta consideră, de asemenea, că nu a fost o audiere ieşită din comun, chiar dacă cel cercetat era un fost preşedinte de stat. “Logica judiciară a vrut ca lucrurile să fie aşa. Nu poţi să interoghezi pe cineva într-un dosar care durează de atâţia ani fără ca acesta să fie cercetat. Ar fi fost o greşeală a judecătorului de instrucţie să nu facă acest lucru”, a explicat avocatul.